" Traducerea lui Don Quijote, în româneşte (E.Papu, I. Frunzetti) îngăduie o adâncire a tâlcurilor atât de extraordinare ale cărţii.
[...] De ce (întrebarea e a lui Lovinescu ), tradus în româneşte, Homer e mai viu, mai savuros şi mai netransformat decât în alte limbi? Fiindcă româna păstrează o mireasmă telurică pe care altele au pierdut-o de nu se mai ţine minte când. României, ca atare, i se potriveşte spusa despre Nicolae Filipescu: singurul boier care miroase a cojoc ţărănesc.
Traducerile franceze prin care atâţia cititori români s-au furişat până în preajma lui Don Quijote sunt reci, sulemenite, graţioase, dar mecanice; subjonctivele sunt somptuoase, dar tertipurile stilistice sterilizante.
Limba româna, prin opoziţia dintre elementele latine şi orientale, precizează paralelismul, răsfrânge în oglinda grăirii dualitatea Don Quijote - Sancho Panza, amplificând-o, aducând în grosplan bipolarismul firii omeneşti fără a fi nevoie, ca în alte limbi, să se meargă la trivialităţi.
Cavalerul o dă mai pre latineşte, iar scutierul foloseşte tot ce este balcanic, turcesc, levantin, fanariot. Astfel ruptura e şi mai intensă, pe când eroul apare mai puţin departe: sărman ca Dionis, nebun cum e Călin, nobil deopotrivă ca Luceafărul, poznaş ca Nastratin, frate mai mare cu Păcală şi cu Pepelea, e însuşi omul pe care Hristos îl cheamă să iasă din sine şi să cuteze a fi, a redeveni el însuşi cel de la început. Reînnobilarea, re-îndumnezeirea omului şi a lumii, iată scopul predicării Evangheliei, iată şi tema din Don Quijote. "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu